Asta e, zile de pescuit în Delta Dunării! Cu şi despre Ioana Alexe, ştiuci, cărţi, filme, poveşti, flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi.

 Asta e, zile de pescuit în Delta Dunării! Cu şi despre Ioana Alexe, ştiuci, cărţi, filme, poveşti, flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi.

Pe Ioana Alexe am cunoscut-o în Delta Dunării, la unul dintre concursurile de pescuit la ştiucă de la  Egreta Hidroturism. Era singura prezenţă feminină din competiţie, în echipă cu partenerul ei, Rino (Sorin). Cel mai cuminte echipaj, low profile, tăcuţi, dar mereu cu zâmbetul şi “bună ziua” pe buze. Era ceva special în legatură cu ei, cu Delta, cu pescuitul la ştiucă, după felul în care se comportau, atât în aranjarea sculelor şi nălucilor înaintea competiţiei, cât şi prin energia pozitivă pe care o emanau la final. Chiar dacă nu contau în clasamentul final.

Cât de pasionată este Ioana de pescuit la ştiucă?

Foarte pasionată. Mi-am dat seama într-o seară când, pe teresa de la Egreta, prin 2017, m-a întrebat unde poate să găsească noul Strike Pro Pig Shad JR de 15cm. La acel moment, eram singurul din România care avea acest model în test, doar câteva bucăţi în patru sau cinci culori, şi abia făcusem ceva postări pe Facebook şi RăpitoriMania în acest sens. Urmau să ajungă la vânzare abia anul următor şi m-a impresionat faptul că ştia de ele. Aşadar, am luat trusa mea şi am lăsat-o să îşi aleagă doi porci.

Primul, mi l-a luat fix pe cel portocaliu, la acea vreme fiind cea mai bună culoare pentru ştiucă în Delta Dunării. Ştia şi ea, ştiam şi eu, am încercat cu greu să îmi ascund o grimasă de suferinţă. După pierderea portocaliului, cea de-a doua culoare nu a mai contat. Aşa bucurie în ochi, ca a Ioanei, n-am întâlnit decât la fiu-miu când primeşte câte o nălucă din acelea pe care nu are voie să pună mâna. Că-s ale mele şi am treabă cu ele. Cum am avut anul următor, când am reintrat în posesia portocaliului. Dar asta este altă poveste.

Trecut-au anii

Ne-am revăzut anii următori, trecător, în Delta Dunării, la majoritatea competiţiilor de pescuit la ştiucă organizate fie de Egreta, fie de LRS. Îmi plac oamenii în ochii cărora se citeşte fericirea aceea pe care doar Delta Dunării ţi-o poate imprima, mai presus de peşti şi pescuit. Chiar dacă nu am povestit prea multe împreună, de fiecare dată când îi vedeam sau interacţionam cu ei, Ioana şi Rino îmi dădeau un “vibe” bun. Dacă aţi ajuns până aici cu cititul, probabil vă întrebaţi ce este cu această introducere atât de lungă. În fapt, este doar un scurt preambul la ceea ce urmează să citiţi.

Că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti

La scurt timp dupa ce am lansat blogul pe care îl citiţi acum, Ioana mi-a trimis un mesaj pe Instagram:

  • Mă bucur mult că scrii din nou. Şi mereu m-am uitat la filmuleţele tale pe YouTube pentru edit şi muzică!
  • He, he, mulţumesc, mi-am dat un reset cu Covidul-ul ăsta. Mai am multe de scris, apropos, mi-ar plăcea să îmi povesteşti şi tu, despre tine, despre Deltă, despre ştiuci. Ce zici?
  • Poate dacă vrei să începi vreo rubrică de umor sau despre pescari tembeli fără simţul ridicolului. Cum ar fi să vii în templul orgoliilor şi să spui că de fapt prinzi, nu prinzi, important e să te amuzi şi să fugi din oraş.
  • Nu, la tine e pasiune, rar întâlnită în zilele de azi, printre mii de scule, influenceri, etc, mai ales la sexul frumos. În fond despre asta e vorba, prinzi, nu prinzi, pescar te numeşti. În alta ordine de idei, mi-ar plăcea un articol scris de tine. Îţi dau şi titlu “I did it my way!” sau “Arhitectura pescuitului la ştiucă” feminist vorbind…”
  • Asta e o provocare şi ştii că nu pot să nu accept. Scriu! Dar s-ar putea să nu amuze sau intereseze pe prea mulţi. Singura condiţie e că dacă e prost, nu-l publici.
  • O să fie bun, simt eu asta, am schimbat cu tine ceva energii de-a lungul timpului.
  • O să se supere toţi pescarii pe tine: măcar jumătate fug de acasă la pescuit tocmai pentru că fetele nu vin acolo. “Ţânţari, tăuni, dă-i drumul peştişorului ăla mic, etc”. Hahaha

Blog din blog se face rai

Şi Ioana a scris, aşa cum a promis. A fost unul dintre puţinele articole pe care le-am citit cap, coadă, fără întrerupere, în ultima vreme. M-a plimbat prin copilărie, Deltă, cărţi, filme, muzică, fotografii, începuturi în pescuit. Un amalgam de emoţii m-au copleşit din poveştile ei şi ale mele, reamintite, retrăite în timp ce citeam, ascultam, vizionam. Îmi pare rău că nu mai există reviste, acest articol merita, fără doar şi poate, foşnăitul hârtiei între degete la întoarcerea paginii, mirosul proaspăt de celuloză şi cerneală tipografică. Pe de altă parte, printul nu ar fi putut exprima la fel de bine completările electronice acustice şi vizuale ale acestui material cu adevărat special. Un articol în care sper să vă regăsiţi, aşa cum am făcut-o şi eu. La final, după ce am recitit încă o dată articolul, am rugat-o pe Ioana să ne mai scrie sau musai să îşi facă un blog. Aştept şi încurajările voastre în comentarii, până atunci, dragi pescari şi pescăriţe, Ioana Alexe. Enjoy!

„Nu mă pot gândi la Deltă ca la un singur loc, nici măcar la un moment în timp. Delta este mai mult o senzație de a fi sub cer, înconjurat de un univers fremătând de zboruri, de vânturi și mirosuri, într-o legănare nesfârșită de stuf și apă. Nicăieri nu am senzația ca aici că fac parte din natură.„

Începuturi

Am fost prima dată în Deltă în 1988, într-o vacanță cu ai mei.  Avem 8 ani și îmi amintesc bine drumul care a început undeva devreme din București, ceața de pe drum, prin care am trecut ca printr-o poartă spre altă lume… Copil fiind, mi se citiseră și citeam numai cărți de aventuri pe mări vijelioase, cu naufragii, insule, pești uriași, comori și piraţi. După această excursie mi-am imaginat Țara de Foc, din „Toate pânzele sus”, insula lui Robinson, Cireșarii și Jules Verne cu canale și stuf așa cum văzusem la Sulina. Drumul cu „Pasagerul”, farul vechi, vapoarele și șlepurile care treceau pe lângă noi, satele de pe margine, toate se derulează și acum în mintea mea cu o precizie a detaliului pe care n-am păstrat-o altor amintiri de la vârste mici. Era cel mai sălbatic, cel mai plin de povești, loc in care fusesem până atunci.

Sulina, mon amour

Am regăsit mai târziu la Radu Anton Roman, în cartea „Zile de pescuit”, descrierea plină de viață a oamenilor de pe „Pasager”, vorbind altă limbă, a Deltei, turiști amestecați cu localnici, oameni cu purtări aspre, cu fețe arse de soare, îmbătrâniți poate prea devreme. N-am uitat cimitirul cu mormintele unor mateloți englezi, bucățile de marmură roșie împrăștiate pe plaja din Sulina, craniile de vite răspândite pe câmpul de lângă drumul ce duce la mare, scânteile care se vedeau în noapte de la șantierul naval, străzile 4, 5, 6, cu flori și copaci cu fructe cum nu văzusem în Bucureștiul anilor ’80. Aveam voie să ies din hotel și să mă plimb singură prin împrejurimi și mă bucuram mult de aceste plimbări solitare. Într-una dintre ele am găsit un minciog în iarbă și m-am străduit să prind pești cu el, și pentru că nu am avut succes, am încercat să prind norii de țânțari.

Arhitectura unui vis pierdut

O vreme n-am mai venit în Deltă, dar mergeam la Tulcea și la Niculițel, unde tata avea un coleg de facultate și unde căuta să cumpere o vie. N-a făcut-o din păcate, dar ani mulți a cumpărat struguri de Niculițel și a făcut un vin alb foarte bun. Deci, deși o vreme n-am mai fost în Deltă, a fost cumva prezentă. Mai ales în sărăcia anilor ’80, tata venea din aceste excursii cu somni, știuci și scrumbii.

În anii 2000 eram studentă la Arhitectură și pasionată de fotografie. Deși începuse epoca aparatelor digitale și chiar aveam unul, îmi plăcea să fac fotografii pe film. Îmi plăcea că nu pot vedea imediat rezultatul, mă uitam printr-un finder, nu la un ecran și îmi plăcea să folosesc filme alb-negru pentru surprizele pe care le aveam la developare, când constatam că emulsia era mereu altfel impresionată de lumină. Umblam mult pe jos, fără o temă anume, căutând locuri și oameni, mai ales oameni. Tot atunci am văzut la festivalul de film european, la MȚR, filmul „Asta e”, al lui Thomas Ciulei. Mi-a plăcut enorm și mi-am amintit de Sulina mea din anii ‘80.

Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii

Am revenit în Deltă, de data asta, ca niște exploratori: am făcut aclimatizarea cu câteva zile la Tulcea, la tatăl unui prieten. Omul lucra la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării, asculta rock și era obsedat de filmul „Arizona Dream”, în care și trăia. Bea ca orice dunărean tărie și dimineața se trezea cu câteva beri. Ne-a dus cu cortul pe un grind plin de țânțari și șerpi să ne călească. Avea o barcă din metal făcută parcă din resturile lui Nautilus, care se încingea cumplit și un motor plin de toane (cum altfel?) care ne lăsa baltă de mai multe ori pe zi. Din fericire avea și un fel de asistent cuminte și bonom, un tip mai din popor așa, care se simțea responsabil ca așa o adunătură de artiști să nu pățească ceva.

Ne-a ținut într-un regim spartan vreo câteva zile în zona Caraorman, unde am hălăduit pe niște coclauri, prin satul încremenit sub un soare implacabil. Îmi amintesc că la Caraorman am văzut prima dată ruinele blocurilor părăsite în care stăteau cai, măgari și vaci. Le-am revăzut apoi prin toată țara, la Anina, la Oradea și prin alte locuri, mărturie a unei epoci demente prea ușor uitată și iertată.

După ce ni s-a tăbăcit pielea suficient, arși de soare, deja imuni la țânțari și tăuni, am debarcat la Sulina pe care nu o mai văzusem de mai bine de 10 ani. M-am simțit ca în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” când fiul de împărat se întoarce acasă și nimic nu mai e așa cum își amintește: hotelul nu mai era de mult, șantierul naval era închis și în ruină, locul își pierduse farmecul sălbatic și cheiul era invadat de scaune din plastic și muzică proastă.

Periprava, un film alb, negru

Am fost să vedem Periprava, de care aflasem din „Memorialul durerii”, dar locul era o mlaștină. Am fost să căutăm oamenii din filmul lui Ciulei, dar pe tanti Varvara n-am găsit-o, iar Pal murise. Am găsit câteva locuri noi care păstrau sălbăticia pe care o căutam: la Cardon și la Sfiștofca, unde ni s-a părut că facem un fel de arheologie și un fel de arhivistică. Încă mai am filme nedevelopate de atunci și nu știu dacă o să vreau să văd ce e pe ele vreodată. Mi se pare că dețin niște conserve cu timp. Și pentru că îmi place tehnica, vreau să amintesc în treacăt, deși aș putea scrie pagini multe, că în materie de fotografie foloseam niște extreme: un obiectiv Nikon fix de 180mm f 2.8, cu o focală care îmi permitea să decupez complet subiectul din peisaj și un Voigtlander Bessa R2 pe care aveam focalele 12mm, 35mm și 50mm, cu care prindeam în imagine aproape tot ce era în jur fără ca subiectul să bage de seamă și să se simtă vizat.

Salvaţi Delta Dunării

La 25 de ani eram mult mai interesată de oameni și foarte puțin de natură. Nu vedeam păsări și stuf, vedeam un mod de viață care se stingea sub ochii mei. O acqua alta care înghițea grădini cu smochini, trandafiri înalți, cai sălbatici, moruni și ulițe cu nisip fin, dar mai ales oameni. Văzusem deja prea multe bărci cu motoare mari, termopane și pensiuni cu aer de Valea Prahovei ca să nu îmi dau seama că suntem martori la apusul unei lumi. Au venit apoi anii militanți, salvarea Deltei, documentarele, articolele despre cât de fragilă e, însă nu credeam că mai e posibil. O vreme am stat departe de Deltă și-am făcut doar mici incursiuni la Festivalul Anonimul, când am și trăit o mică minune: la 10 ani după ce îi căutasem pe Varvara și Tony (personaje din filmul „Asta e”), am nimerit la ei în curte dintr-o întâmplare.

Tratat de pescuit, Rino

În 2014, Rino a fost singur într-o expediție de pescuit în Deltă, care se voia un tur al cât mai multor lacuri și canale; primul punct de oprire era Uzlina, unde ar fi trebuit să stea o noapte. A rămas acolo 10 zile și n-a mai văzut nimic altceva. A pescuit pe incinta de la Cormoran și pe natural primele știuci din viața lui. Era acolo cu niște vergi pentru a prinde biban la plută și avea o Shimano Nexave BX Spinning 2.70m 3-15g pe care i-o luasem de ziua lui pentru a-l momi să mergem la pescuit de păstrăv (de fapt, aș fi vrut să-l duc la munte cât mai des). Nu avea fir textil și nici strună, și nici nu știa ce sunt alea. A prins pe Isac pe vânt, la trenă cu o oscilantă de avat, câteva știuci foarte vioaie. A fost suficient ca să facă o pasiune fantastică pentru loc, pentru bărci și pentru pescuitul la știucă.

Prima știucă, întâiul concurs în Delta Dunării

Tot în acea toamnă, Rino ne-a înscris pe amândoi la concursul de pe incinta de la Cormoran, de care aflase văzând pozele din recepția hotelului. Era vorba despre ediția a X-a, care a fost un dezastru pentru toată lumea, și asta după ce edițiile anterioare fuseseră niște festivaluri! Eu nu prinsesem în viața mea o știucă și urma să mă întrec cu Kala, Onelian, Narcis, Condratov și restul. Am avut câteva săptămâni să studiez ce-am știut eu pe net și să ne echipăm pentru concurs. Nu știam să folosesc o mulinetă și nici nu reușeam să ținem minte toate numele tipurilor de năluci pe care le cumpăram în neștire, așa că am inventat nume de cod prin care să ne cerem unul altuia nălucile și sculele pe care le foloseam.

În concurs am reușit să prindem fiecare câte o știucă din cele 5 necesare, dar eram extraordinar de încântați că fuseserăm pe barcă atâtea ore, că stătuserăm în ploaie și nu muriserăm, începusem să lansez mai bine și chiar reușeam să pun câte un lanseu la buza stufului. Am prins prima știucă la un Lake Fork despre care credeam că este arma mea secretă, iar lui Rino i-am dezvăluit o altă armă secretă de care aflasem de la niște moșnegi de pe un site american: rotativa Blue Fox Vibrax nr. 5 aurie, la care a prins și prima știucă din concurs.

Trei într-o barcă

Au urmat multe concursuri în Deltă pe Cormoran și la New Egreta. Ne plăcea enorm și începuserăm să ne împrietenim cu colegii și să fim acceptați. Este o lume foarte competitivă și eram înconjurați de cei mai buni pescari din țară, care aveau zeci de ani de pescuit în spate. După ce că nu suntem prea intuitivi, eram complet neexperimentați, dar entuziaști și probabil aceasta seninătate tâmpă ne-a atras simpatia colegilor.

Narcis

Astfel, îi voi fi mereu recunoscătoare lui Narcis Vana care ne-a adoptat și care a început să ne învețe metodic cum stă treaba cu știuca. Ne-a dat nălucile lui, ne-a dus în locurile lui, ne-a arătat cum face.

Simion

După ce ne-am străduit de câteva ori să-i intrăm în grații, Simion s-a îmblânzit brusc și ne-a dus la pescuit cu drag și cu bucurie, ne-a făcut dulceață de smochine din copacii din grădina lui, ne-a prins șalăi și ne-a făcut malasolca lui faimoasă. Casa lui, ultima din Murighiol, pe lângă care trecem în viteză, cu prispa ei albastră și acoperișul de stuf, este pentru mine locul de unde începe vacanța.

Ştefan

Apoi l-am cunoscut pe Ștefan Stoica, ne-am împrietenit și-am început un training intens. Eu eram interesată de toate tehnicile și entuziasmată de tot: de imprevizibilul șalău, de trăsătura inconfundabilă și de descoperirea locurilor unde stă, de sonare, de năluci, mulinete, de cum tremura vârful feederului scuturat de plătică și carași, de nopțile de vară de „stat la crap”, la cort, de pluta scuturată de obletele vioi, de răcoarea de pe un râu de munte când pășești cât poți de încet, fiert în costumul de neopren, la o partidă de păstrăv.

Îmi place să învăț lucruri noi, să înțeleg câtă logică e în natură și Ștefan m-a ajutat enorm cu felul lui metodic, cu siguranța cu care îmi explica toate astea. Mergeam des cu el la pescuit și era foarte sever, mă controla, mă certa, se enerva, dar nu suporta să vadă că nu prind! Și acum, atunci când ceva nu merge, mă întreb ce-ar face Ștefan. Probabil s-ar așeza să se calmeze, ar fuma o țigara și s-ar gândi  să încerce și cu ultima nălucă din bagaj, ar schimba ceva și-ar prinde!

Am realizat în aceste partide cât de departe de natură poate fi un copil crescut la bloc într-un oraș mare: ceea ce pentru alții era un simț pe care îl dobândiseră în anii în care au copilărit liberi pe lângă râuri, afară, pentru noi era ceva ce trebuia să învățăm din afară și pe dinafară, fără să ne mai poată fi firesc. Am început să mergem des la Sărulești unde pescuiam ziua la feeder, seara la șalău și noaptea la crap. Nu excelam în niciuna din tehnici, dar tot ce conta pentru noi era că aveam un motiv să stăm afară, pe apă sau lângă și că învățam lucruri noi.

Liga Română de Spinning

La un moment dat, Narcis ne-a propus să intram în Delta Spinning și atunci am fost un val de bucureșteni care ne-am înscris în cel mai prietenos și popular club. În București noi aveam un cerc foarte mic, de câțiva prieteni, iar faptul că ne-am trezit brusc cu 25 de oameni care ne sunau, se bucurau să ne vadă și cu care petreceam seri multe ne-a plăcut enorm. De la toți am avut ce învăța, poate nu pescuit, dar cu siguranță am învățat că putem fi prieteni pe mal și adversari pe apă.

Deși concursurile sunt făcute pentru elitele unui sport, noi am învățat să pescuim direct în concurs. Pescuitul cronometrat, cu arbitri și reguli, ne-a făcut să sărim destule etape, să venim mai des și să ne dorim sa învățăm mai multe și să ne perfecționăm. Dacă în afara unei competiții pot exista zile proaste în care peștele nu mănâncă, în concurs nu există așa ceva. Foarte târziu am început să fim conștienți că ne trebuie o strategie, o mentalitate și antrenamente ca la orice alt sport.

Pentru mine a fost un antrenament de uzură să rezist pe orice vreme, în picioare pe vârful bărcii, 8 ore/zi, timp de mai multe zile, mai ales când nu prindem. Mai ales că am pescuit mereu din bărci închiriate, fără motoare electrice, fără prea mult confort. Rino a fost mereu relaxat și împăcat cu ideea locului pe care îl avem în clasament, însă eu am fost mereu mult mai competitivă și am concurat de fiecare dată cu speranța că vom câștiga. Asta înseamnă că am pescuit mereu cu încredere în noi deși știam și cât nu știm, și ce ne lipsește. Încă visez să câștigăm o etapă LRS în Deltă.

Pledoarie pentru Catch&Release

Poate cel mai important a fost faptul că am învățat să pescuim doar catch and release și nici n-am apucat să ne gândim că ar putea fi și altfel. Așa am devenit amândoi niște ambasadori ai c&r în grupurile noastre de cunoscuți și prieteni. Acesta este și motivul pentru care nu prea am poze cu mine ținând pești în mână: mi-am dorit să îi eliberez cât mai repede posibil și cu cât mai puțin contact. N-am reușit să fim niciodată niște pescari cerebrali care să înțelegă de ce nu prind. Nici inspirați n-am fost şi nici noroc n-am avut. Dar ne-am lăsat furați de frumusețea locului și am revenit mereu, fără să ne supere locul din clasament. Noi câștigăm oricum: prieteni și un loc de vis.

Ace, brice şi carice

La noi în barcă a fost mereu democrație, fiecare a făcut ce-a vrut. Ștefan a descris foarte politicos și măgulitor situația: „Rino pescuiește frumos, old school, și Ioana face un fel de power fishing”. A vrut să spună, de fapt, că Rino pescuiește leneș, dar cuminte și corect, iar Ioana e isterică și smucită. Așa este! Pe cât de răbdător este Rino și pe cât de lent reușește să pescuiască o nalucă, pe atât de nerăbdătoare și agitată sunt eu. Astfel, apele s-au împărțit după cum urmează: eu la lingurițe, gume și voblere mai mult floating, Rino la rotative, spinere, năluci mari sinking.  Dacă știuca mănâncă, eu prind bine. Dacă e inactivă și leneșă atunci doar Rino o poate scoate din apatie săpând pe fundul canalului cu vreo nălucă numai bună pentru Lapland.

În Deltă, la știucă, pescuiesc cu…

Oscilante Berti, dar mai ales Linx;

Kuusamo Rasanen;

Dorado Drunk 7 cm;

Biwaa Deus, Daiwa Tournament D’Fin.

Pescuiesc de 4 ani cu aceleași două lansete: Daiwa Tatula Spinning MF, rigidă, responsive și agresivă mai ales cu nălucile mici și usoare pe care le folosesc, un Shimano Aernos mai moale să îmi înfrânez pescuitul agresiv și mulinete Daiwa Legalis, Revros, Exceler. Am și un fir preferat – Daiwa Tournament 8 braid evo de 0.16 si 0.18mm.

Operaţiunea Monstrul

Am fost uimită mereu să constat că toți băieții își amintesc drilluri, știuci de coșmar, dimensiuni de pești, atacuri etc. Eu nu rețin nimic din toate aceste detalii. După orice partidă îmi amintesc doar căutările, fie că sunt ale locului, ale strategiei sau ale nălucii. Uit în timpul concursului câți pești am prins și cu ce. Cred că cea mai mare știucă adusă în barcă de mine a avut 93cm. N-am prea multe capturi capitale scăpate însă cred că știuca scăpată lângă barcă (cum altfel?), la Holbina, era acea știuca de peste 100cm. Mă bucur ca n-am prins-o încă, e ca o promisiune că înainte mult mai este.

Vreme trece, vreme vine

Sper ca toate cele de mai sus să continue să fie posibile și în anii ce vor urma, dincolo de momentul pe care îl trăim acum. Sper ca, atunci când ne vom putea întâlni din nou fără restricții, să avem din nou ce pescui în Deltă. Am văzut dispărând sub ochii mei într-un timp foarte scurt incinte ca New Egreta, Cormoran, densitatea știucii de la Holbina nu mai e de mult cea mai mare din Europa. Dacă niște ape private au avut un declin într-un timp atât de scurt, Delta nu are nicio șansă. Anii de după eliminarea regulii „no kill” din 2018 au fost din ce în ce mai răi, culminând cu cele 3 știuci prinse la etapa LRS din primăvara lui 2020. Cred că nu mai suntem de mult turiști sezonieri în Deltă și cred că ar trebui să ne implicăm mai mult în a proteja locul pe care îl socotim al nostru prin a vorbi mai mult despre C&R, despre abuzuri, despre soluții de a proteja acest loc pe care îl iubim.

Ioana Alexeom bun, arhitect, pescar, fotograf şi un viitor scriitor cu voia voastră

Să o incurajăm, zic.

Daca ti-a placut, apreciez orice SHARE

Andy Arif

https://andyarif.ro

Pescuitul este o joaca frumoasa, atunci mai ales atunci cand o iei in serios. Copil de pescar, tata de pescar, prieten de pescar, povestitor, calator, iubitor de natura, visator in aceasta minunata lume a pescuitului. Fie ea vorbita, scrisa, foto, video sau online.

Postari asemanatoare

6 Comentarii

  • Fain…

    • Mi-e dor si de scrierile tale Dan F. Secosan…

  • Ar fi pacat ca o asemenea sensibilitate sa nu imbogateasca lumea scrisului halieutic de la noi. Sunt putine, prea putine povesti de pescuit scrise cu dragoste de natura si de frumos. Si mai putine sunt adunate in volume care sa aline si poftele cititorilor de hartie.
    Stiu ca e mai greu cu hartia acum, dar macar un blog in spiritul asta mi-ar face mare plăcere. Si mai stiu vreo 10 la fel.

    • Pai, 11 cu tine, 12 cu Ioana, 13 cu mine. Glumesc, si totusi in ciuda vremurilor in care traim sa stii ca, imbucurator, suntem mai multi. Nu cati ar trebui, dar suntem.

  • Frumos si sensibil.Si cult.
    Dar puternic impregnat de noua realitate, Build Back Better, un fel de Restart Romania.Mult consumism, “plas
    are de produse” (noi) si aluzii subtile la ce nashpa a fost ceuusismul.
    Pt mine Delta Ioanei deja are o componentă de Matrix. Incintele.Multumesc Universului nerebranduit ca am apucat alte vremuri.Pentru cei ce azi sunt tineri, let them enjoy! E lumea lor, nu a mea!

  • Nu sunt pescar și sunt sigur că nici nu voi fi. O cunosc pe Ioana de 20 de ani, când mi-a spus la un moment dat că s-a apucat de pescuit, am fost puțin amuzat, dar știam că este all in, cum era cu fotografia, sau arhitectura. Foarte mișto articolul, dacă și un profan ca mine l-a citit pe nerăsuflate.

Spune-ti parerea

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ro_RO
Powered by TranslatePress »