Delta Dunării la kilogram, Davai ceas, Davai biodiversitate by Mălin Mușatescu

Nu mă pot abține, când întâlnesc un pescar al locului, să nu-l întreb cum merge pescuitul. Este mai mult o întrebare retorică, știm cu toții că pestele a ajuns în Delta Dunării mai rar decât pterodactilul.

• Prost, cum să meargă? Mă bucur când îmi intră în plasă câteva kilograme de caras, și ăla mic de o palmă. „Valută” nu am mai văzut de mult…
• Valută?, întreb eu cu sinceritatea orășeanului care credea că le știa pe toate în Deltă.
• „Valută”, adică stiucă, somn, crap, șalău… Marfă care ar trebui să mearga direct la pensiuni, că e cerere mare

ilustrație Anca Galiceanu

Delta Dunării zonă defavorizată, turismul, stuful, carnea și icrele

Turismul în Delta Dunării se bazează declarativ pe borșul și plachia din peste proaspăt și alte mâncăruri pescărești tradiționale. În realitate peștele – cu predilecție crapul – este prins în prohibiție, atunci când intră pe zonele de inundație, la reproducere. Așa, omul Deltei împușcă doi iepuri deodată – carne și icre. Toate – la kilogram – îi aduc un câștig frumos când pescuitul este interzis, iar pensiunile își fac plinul cu pește pentru sezonul turistic care vine. În august, bulucul de turiști pentru care Delta Dunării înseamnă „borș” și „pelican alergat cu barca” mănâncă plachia de crap proaspăt, cu crap care și-a dormit somnul de veci 3-4 luni în congelatorul întreprinzătorului deltaic.

• Cât mai e kilul de caras?, îl descos pe Vanea, un pescar tânăr, care știe Delta Dunării încă nedistrusă doar din poze și din povestirile părinț
• 8 lei la cherhana și 9 la pensiune. Dar pe praful ăsta prefer să dau totul la pensiune.

Suntem în Mila 23, inima Deltei, unde cherhanalele au început să se închidă, cel puțin în perioada sezonului turistic, când peștele valoros – atât cât mai este – merge la pensiuni. Totul la negru.

• Păi e bine, că benzina cam tot atâta costă. Ai scos 20 kile de caras, îți merge motorul la barcă toata ziua…, îi zic.
• Stai cuminte că la noi benzina este subvenționată… o luăm cu 5 lei, îmi răspunde el zâmbind.

Delta Dunării este o zonă declarată defavorizată, unde viața grea mai este îndulcită de tot felul de subvenții la transport, curent electric. Stuful este gratis, peștele gratis, evident respectând niște cantități stabilite de legiuitor. Care nu prea se respectă. Cum pescuitul, ca activitate tradițional-centrală în baltă, este în declin masiv, pescarii comerciali devin barcagii pe flotilele de „corsare” achiziționate pe bani europeni în proiecte ce urmăresc dezvoltarea durabilă a comunităților locale. Bărcile puternice și rapide intră peste tot în Deltă cu turiști, distrugând sustenabil habitatele acvatice fragile din ghiolurile cu apă mică și din canalele secundare. Goana cu peste 60 km/oră este deliciul turișștilor de o zi, care plătesc o șpagă barcagiului să intre în zone cu păsări și să le alerge pentru a face poze cu telefonul la gușa pelicanului ce își ia zborul greoi de pe apă, vomitând vinovat un ciortan. Victime colaterale sunt găinușele de baltă și lișițele peste care barca se suie în viteză și le absoarbe în elice. Și nu doar păsările intră în acest malaxor turistic, ci și peștii, melcii, broaștele și tot ce înseamnă specii acvatice în Delta Dunării. Dovadă sunt pescărușii care survolează siajul bărcii, culegând bucățile de carne tocate de elice, în care tocmai se stinge ultima fărâmă de viață. În siajul fiecărei astfel de bărci care aleargă nebunește prin Deltă moare în fiecare zi de sezon turistic o bună parte din biodiversitatea Deltei. Și pentru că a venit vorba despre biodiversitate, revin în barul din Mila 23.

• Păi, fără pește ce faci? Că văd că nici turiștii nu au mai dat năvală anul ăsta…
• Ne descurcă Acum lovitura nu o mai dai cu peștele, ci cu raci. E 75 de lei capcana de raci… uite, în sat nu cred că mai este o gospodărie să nu aibă câteva zeci de capcane de raci. Sunt mulți care au sute… E 12 lei kilogramul de raci, dar bag de seama că i-am cam scos din zonă… E tot mai greu să-i găsești, vecinul în schimb a început să prindă niște raci cum nu a mai văzut nimeni până acum pe aici. Îi aruncă, nu îi vrea nimeni, continuă Vanea comandând încă o bere.

foto Dragoș Olaru

Delta Dunării, crabii, creveții și lipitorile

În Lacul Fortuna, nu departe de Mila 23, au început să apară crabi și creveți mari, de apă dulce, specii asiatice, ajunse probabil în Deltă cu navele ucrainene care descarcă apa folosită ca balast și luată de prin porturi asiatice, pentru a putea încărca marfa din porturile Dunărene. Racul autohton este o specie teritorială și agresivă, probabil că astfel de invadatori a mai văzut Delta Dunării, dar apele au fost „păzite” de racii noștri. Acum s-au rărit și ei, iar „extratereștrii” și-au făcut deja loc în ecosistemele devastate de pescuit, trafic de bărci, management dezastruos al apelor uzate, nitrați, insecticidele, fungicidele și pesticidele din agricultura „bio” locală.

• … Dar dacă vrei să știi – zice Vanea, ștergându-și cu podul palmei spuma de bere proaspătă de pe mustața blonzie – nu racul e șmecherie acum… Lipitorile, frate! Dar nu oricare, alea mai măslinii… știi tu… alea „medicinale”. E 300 lei kilogramul de lipitori… Cică le iau pentru substanța anticoagulantă.

Industria farmaceutica folosește substanța anticoagulanta pe care lipitorile o inoculează atunci când se fixează pe gazdă pentru a-i suge sângele. Cum pandemia de Covid a generat un consum masiv de medicamente anticoagulante, obligatorii în cazurile medii și grave, cererea e mare. Un cunoscut mi-a spus că la Constanța kilogramul de lipitori se vinde și cu 700 lei, dar este o informație neconfirmată. Oricum, cererea este mare și asta face ca recoltarea unui kilogram de lipitori să fie mai rentabilă decât recoltarea unui kilogram de „valută”, care se vinde pe piața neagră cvasi-prezentă în Deltă, cu 25-30 de lei.

• Deci, tot mai iese de-o ciorbă, ca să zic așa…
• Canci! S-au terminat și lipitorile.

foto Vlad Rădulescu

Delta Dunării, agricultura, vacile, broaștele și subvențiile

Biodiversitatea are preț vrac, la kilogram printre locuitorii din Deltă. De la 8 lei carasul, la 300 de lei lipitorile, fiecare element de biodiversitate produce plus valoare, pentru că nu are cum să producă și taxe către statul român, atâta timp cât nici racii și nici lipitorile nu fac parte dintre speciile care trebuie declarate la cherhana. În rest, ce se braconează, nu se pune. Dar nu vreau să intrăm prea adânc în detalii tehnice, pentru că am de rezolvat o întrebare care mă apasă de vreo doi ani de zile. Ce se întâmplă cu broaștele din Deltă? Erau peste tot, umplând malurile Dunării, japsele dintre canale, ghiolurile. Miliarde de broaște.

• Vanea, poate mi se pare mie, dar parcă nici broaștele nu mai sunt ce-au fost…
• Nu ți se pare. Se dau tot cam ca racii, vreo 12 lei, depinde cum te tocmești… Primăvara tot satul iese după broaște, dar nu oricând, ci când vin italienii să le cumpere. Tone. S-au rărit, dar nu din cauza italienilor. Îți zic eu cum stă treaba…

Aici Vanea își aprinde o țigară, trage fumul adânc în piept, salută din cap un vecin ce tocmai a urcat pe mal cu niște turiști aduși cu „corsarul”, și începe cu vorba rară și apăsată.

• Uite, eu nu am vaci, dar în sat sunt destui care au 100-200. Toate cu crotal, că sunt luate în scriptele de la APIA. Primesc subvenț Știi cum e cu vaca noastră băltăreață… Stă în grind, în baltă, nu o vezi tot anul, doar când vine nenea de la Agricultură să le numere, ca să calculeze pe ce îți dă subvenții…
• Rămân iarna în baltă, am înțeles că e mortalitate, zic eu.
• Boss, ai idee câți viței apar primăvara în grind? E de treabă serioasă cu prinderea crotalelor în urechile viț Dar ce pierzi iarna, câștigi primăvara.

Pentru proprietarul de vite, că nu îi pot spune crescător, afacerea este cât se poate de rentabilă. Fără furaj, fără văcar, fără grajd și veterinar, costurile se limitează la benzina arsă  în motorul bărcii cu omul de la APIA pentru a număra vacile cu crotal. Cu zero lapte și brânză raportate, cu imposibilitatea de a sacrifica legal vaci pentru carne – pentru că nu există la Tulcea abator autorizat – și cu imposibilitatea de a scoate din Deltă vaci în viu datorită unei epidemii infecțioase, genul ăsta de zootehnie pare mai mult o farsă grosolană. Incendierile zecilor de mii de hectare de stuf, cât și distrugerea faunei și florei din grindurile și plaurii care scapă de foc, dar care sunt călcate în copite în timpul pășunatului sunt o amenințare directă la supraviețuirea biodiversității de la gurile Dunării.

• Bun, și care e treaba cu broaștele?, îl întrerup eu privindu-l circumspect, cu toate că nu apucase să dea peste cap și halba a doua de bere.
• Păi, e! Că vitele pasc pe grinduri, plauri și japse. E cam singura vacă ce halește stuf, ciulini și iarbă de baltă, că doar nu e băltăreață degeaba… Dar ca să faci loc pentru pășunat în baltă, trebuie să dai foc iarna la stuful uscat, pentru ca primăvara vacile să poată intra și să mănânce sulițele fragede de stuf, abia ițit din nă An de an s-a dat foc, au ars mii de hectare de plauri, maluri, stuf, sălcii. Înțelegi? S-au prăjit tone de broaște și ce mai este prin stuful ăla uscat, îmi zice el ridicând din sprânceană…

Mii de hectare ard în fiecare iarna și înnegresc porțiuni întinse de Deltă. În flăcări piere nu doar fauna care hibernează – șerpi, șopârle, broaște, insecte, vidre, vulpi, câini enoți, broaște țestoase, bizami, nurci – ci și flora. Aparent este vorba despre un gest tradițional, de a da foc stufului vechi pentru ca noul stuf sa crească viguros. Dar asta se întâmplă pe zonele unde se recoltează stuf, nu oriunde. Cert este că în Deltă sunt peste 25.000 de vaci, toate subvenționate cu bani europeni. Capacitatea de suport pentru pășunat este depășită cu mult, așa că localnicii cu zeci și sute de vaci devin un fel de pionieri ai Vestului Sălbatic și pârjolesc balta pentru a face loc vitelor. Ceea ce este mai greu de înțeles este cum de europenii plătesc zeci de milioane de euro pentru zootehnie și agricultură în Rezervația Biosferei Delta Dunării, în timp ce plătesc alte zeci de milioane pentru proiecte de protejare a biodiversității.

foto Gyuri Ilinca

Delta Dunării, piscine, karaoke, termopane

Mă uit la Vanea și înțeleg că la Bruxelles biodiversitatea este mult mai scumpă decât la Mila 23. Un proiect pentru salvarea nurcii europene în Deltă înseamnă zeci de mii de euro, în timp ce toate blănurile de nurcă ajunse pe piața obscură a braconajului local nu valorează mai mult de 1% din această valoare. Sunt în Deltă și mi-e dor de lipovenii vechi, cei cu barbă, cu iubire de baltă, cu credință în Dumnezeu. Și îmi mai este dor de casele lor vechi, cu acoperiș de stuf, pereți albi și lemnărie albastră, cu lejancă și icoane. Mi-e dor de apele limpezi și pline de păsări, nuferi și pești. Sunt în Deltă, dar toate astea sunt departe. O plimbare prin sat va scoate la iveală piscine, karaoke, termopane, acoperișuri din tablă garantată 25 de ani. Lejanca este înlocuită cu centrală electrică, iar lipovenii cu barbă au dispărut asemenea linilor, caracudelor, văduvițelor și săbiuțelor. Apele sunt tulburi, barbotate de un trafic de bărci ce vara transformă Dunărea Veche în Bulevardul Magheru. Apa miroase a canalizare, iar aerul are un damf puternic de gaze de eșapament.

Suntem la final de sezon turistic. Insesizabil toamna scurtă se va transforma într-o iarnă atipică, foarte probabil fără gheață și fără zăpadă. Condiții ideale pentru a se bracona la știucă, pentru că și icrele de știucă au ajuns valută forte – 400 de lei kilogramul. Să nu vă pară ciudat că totuși Delta Dunării este o Rezervație a Biosferei, intrată în patrimonial universal UNESCO, prin programul Man and Biosphere (Om și Biosferă). Cu omul și biosfera în aceeași găleată, Delta este ca o piață în care omul este comerciantul, iar marfa este Biosfera. În fiecare colț de baltă stuful, jivinele și fiecare palma de grind au deja preț pe ele, scoase pe tarabă, așa cum au cartofii, ridichile, țelina și pătrunjelul. Până și ouăle de gâscă, de rață, de lebădă au preț de delicatesă, dacă știi când să le iei de sub cloaca păsării.

foto Gyuri Ilinca

Delta Dunării, totul are un sfârșit

Acum mai bine de 40 de ani am întâlnit pe canalul Olguța un puștan din Mila 23 care dădea cu prostovolul după niște crapi mari, ascunși într-un gropan. Prostovolul era plasă interzisă și pe vremea comunistă, așa că l-am întrebat în glumă – zic în glumă pentru că atunci Delta Dunării era încă un Paradis – ce va face când va fi mare și nu va mai fi crap și somn să-I ia cu japca la prostovol. A trântit prostovolul în lotca de lemn și s-a gândit câteva secunde, scărpinându-se în creștetul capului.

• O să prind roșioară și plătică!, îmi răspunse el cu satisfacția elevului care rezolvă la tablă o problemă grea de algebră.
• Și când se vor duce și alea?
• Broaște!, mi-a spus el râzând.

Am râs cu toții și ne-am văzut de peștii noștri, pentru că eram tineri și nu credeam atunci că totul are un sfârșit, inclusiv Paradisul.

În anii ’80, când Ceaușescu plănuia să transforme mai mult de jumătate de Delta în câmp agricol, o privire aruncată în apele limpezi echivala cu citirea unui întreg tratat de ihtiologie. Biodiversitatea, încă nenumită, era acolo, în fața celui care intra în Deltă cu smerenie, ca într-un templu cu nuferi. După 40 de ani Delta Dunării este Rezervație, iar rezultatele studiilor care se derulează în prezent pentru a monitoriza stadiul în care se afla biodiversitatea sunt de-a dreptul stânjenitoare. Dincolo de cuvinte cheie precum biodiversitate, protecție și activități durabile se lăfăie realitatea indecentă: nici măcar jumătate din habitatele cartografiate în anii ’90 nu mai există. Mai mult de 60% din speciile de pești sunt amenințate sau realmente dispărute. Când dispar peștii și broaștele, dispar șerpii și păsările. Coloniile de pelicani, cele mai mari din Europa, vor colapsa. Delta Dunării va fi urâtă, pustiită, cu ape tulburi și borș pescăresc în care fierbe somn african și macrou norvegian. Poate că așa nici nu vom mai observa că ultima casă lipovenească tradițională a fost demolată pentru a face loc unei pensiuni cu etaj și piscină. Va fi trecerea de la zonă defavorizată la zonă calamitată.

Vanea se uită deja de minute bune pe telefon. Vanea nu are barbă, dar are Facebook și WhatsApp. Apoi brusc, și-a adus aminte de mine. Îmi zice, ridicându-se de la masă, că trebuie să plece să scuture niște vintire mari, de Dunăre. Vintire speciale, de adânc, puse cu GPS-ul. Vanea este un pescar modern, echipat cu tehnologie de ultimă generație, 5G la telefon, activ în rețelele sociale dedicate, unde sunt raportate aparițiile controalelor în baltă, cu GPS și motor cu computer de bord. Vanea își mână barca cu peste 70 Km/h, are cască de motociclist și, odată urcat în barcă, seamănă cu un cosmonaut care a pășit în pragul unei biserici. Pentru că Delta Dunării, la rândul ei, pare o biserică cu icoanele vândute și părăsită de credincioși.

Vanea, pescarul, demarează în trombă făcându-mi semn de rămas bun și dispare în lungul Dunării Vechi. Soarele se scurge roșiatic dincolo de orizont. Dinspre mare se aude o bubuitură înfundată, îndepărtată, amintindu-mi că dincolo de Dunăre e război. O rachetă ruseasca de croazieră a lovit Insula Șerpilor. Secolul al XXI-lea va fi cu borș de pește proaspăt, sau nu va mai fi.

Mălin Mușatescu

Articol publicat în revista Arhitectura, Delta Dunării, nr.3 – 4, 2022

Revista Arhitectura nr.3-4, Δ Dunării, poate fi cumpărată de la Cărturești, Patrimonescu, Librăria Mihai Eminescu, Uniunea Arhitecților din România

Vrei mai mult despre Deltă? Nu rata video de la dezbaterea “Delta Dunării, un antropolog, un arhitect, un jurnalist și un medic se întâlnesc în Palatul Suțu”!

Vă invităm să vă urcați într-o barcă ai cărei vâslași vă vor spune povestea lor despre Delta Dunării. Sunt oameni care, au ajuns cândva, mai demult sau poate de curând, să descopere, să cunoască, să iubească și să se teamă pentru Deltă.

Pentru Mălin Mușatescu, Delta Dunării de astăzi este o dezamăgire permanentă, un loc iubit, cândva plin de toate miracolele, astăzi vândut la kilogram bucată cu bucată. Pentru un cineast, jurnalist în această lume a pescuitului de mai bine de 20 de ani și fost Guvernator al Deltei, nu pare că mai există speranță.

Teodor Buliga povestește mii de ani de istorie și ere geologice ca pe evenimente văzute și trăite de el însuși. Și-a petrecut vacanțele în Delta Dunării, dus de părinții lui la vârsta aceea a încrederii în lumea din jur. Ca la un Woodstock al sălciilor și stufului, au trăit acea tinerețe fără griji în care natura, viața, oricât de largă ar fi ea, era toată a lor.

Cătălin D. Constantin se bucură de farmecul mai mult sau mai puțin discret al abandonului satelor din Deltă. Cu ochi de antropolog și cu inimă de poet, este deja acasă la Sfântu Gheorghe. În imaginile sale se vede o lume plină de viață și de culori. Văzută de sus sau de la nivelul stufului, Delta lui este frumoasă și senină.

Ioana Alexe este arhitect și redactor șef al revistei „Arhitectura”. În toamna anului trecut a coordonat un număr al revistei cu tema Delta Dunării.