Ești pregătit pentru o poveste cu pescuit la rechin?

Știu că v-am bine obișnuit ca toate poveștile de pescuit de pe acest blog să înceapă de prin anii 2000. Deh, revista Aventuri la Pescuit, clubul Drill (primul club sportiv de spinning din țară since 2007, sic!). De această dată nu, dăm filmul mult, cu mult mai în spate, până prin 1993. Mi-a spus mie cineva, cumva, frumos, de curând:

 

“Să nu ignori amintirile de tinerețe de pe orice plajă, cu rasărit de lună, cu valuri și ceruri ca valurile și invers. E multă magie în plaja aia. Rechinul, ca rechinul, dar nopțile, marea, valurile, teama…”

La început, înainte de pescuit la rechin, a fost mIRC-ul

Așadar, se făcea că eram pe plaja din 2 Mai într-o noapte caldă a verii anului 1993, anul în care avea loc prima competiție de spinning din România (vezi aici o scurtă istorie), Cupa Rapala-Silstar. Prin valuri, cu teamă, dădeam cerc ca rechinul unor hipioate dezbrăcate sub ceruri și invers. Aoleu, asta-i altă poveste, scuze, m-a luat valul. Să (ne) revenim. În 1995 se năștea mIRC prima “rețea” de socializare prin care am reușit să îi cunosc online, apoi fizic pe Cătălin Onea, Florin Ghimișliu, Ioan Radu „Masivu”, Sorin Drăgoi și mulți, mulți alți dependenți de pescuit ca și mine la acea vreme. Mai ales de pescuit la răpitori. Am cunoscut și ceva fete pe mIRC, dar asta-i din seria cu povești hippy. Se întâmpla, s-au întâmplat prin 96’, 97’, 98’.

Dar ce treabă are asta cu pescuit la rechin?

Păi are. În acei ani zicala “cine se aseamănă, se adună”, halieutic vorbind, întrunirile între pescari era limitate ca și spațiu la tarabele și târgurile din Obor și Calea Moșilor, cel puțin pentru mine unul. Acolo i-am cunoscut și pe Laurențiu Andronic, Victor Țăruș (Barbosu’ să-i ierte!), Eugen German, Mișu Palada, Viorel Teleianu, Iliuță Goean, Cristi Puscărie, Florin Negrețu și mulți alții pe care nu îi mai menționez acum, cu scuzele de rigoare. Bref, am fost un “privilegiat” cu mulți prieteni pescari, dar și pentru că o jumătate din copilărie mi-am petrecut-o în spatele tarabei lui Dan Florescu de la Obor. Nu vă mai zic anii, nu de alta, să nu mă simt mai bătrân de cât sunt eu sau alte personaje din această poveste. Pe Internet vorbind, după era mIRC au urmat pescuitul.ro lansat în anul 2000 (înainte cu un fel de “mail list” în care se strângeau pescarii datat din 1998), site-ul pescarul.com, apoi în 2004 site-ul și forumul Rapitori.ro. Aici, pe forumul Rapitori.ro a apărut, din neant, MeHigh, alias Mihai Balais. Care se mutase proaspăt în Noua Zeelandă și prindea rechini. Level Jedi la acea vreme, chiar și acum, pentru mine unul.

Pescuit la rechin 2004-2021, un vis neo zeelandez

Din 2004, de la prima postare pe forum și până acum, Mihai a tot prins rechini și păstrăvi, iar eu l-am tot urmărit. Cu jind, apreciere și frustrare că nu am reușit să ajung până acum în Noua Zeelandă. Mi-a amestecat gâdurile și încă mi le mai amestecă, dar într-o zi cu soare tot ajung eu acolo. A, aici, la visul meu de a ajunge în Noua Zeelandă e părtaș și Ștefan Florea, un alt pescar român care a reușit să se mute acolo. Până să emigreze, cu Ștefan am “împărțit” emoții cu păstrăvi, Sibiu, fly fishing (muscărit pe românește), râul Porumbacu, urși și “vise la cheie” comune pentru Noua Zeelandă. Dar, să revenim la pescuit la rechin, că prea sar dintr-una într-alta. Ca de obicei, dar, na, d-aia e blog. Să mutăm teleobiectivul în 2021, zic.

Rețelele de scoializare trec, pescuitul la rechin rămâne…

Trecut-au anii. Da, știu, folosesc abuziv sintagma asta eminesciană. Păi e de aici și orice aș scrie despre trecut, prea se potrivește… Pentru cei mai tineri… (și de asta am abuzat, abuzez și voi mai abuza):

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

Mihai Eminescu

Cert este că după anul 2004 încolo (după Rapitori.ro) informația și mijloacele de comunicare în tagma pescarilor de răpitori au explodat. Reviste, site-uri, forum-uri, competiții, campionate naționale și internaționale, expoziții, evenimente, Facebook, Instagram, Tik-tok, YouTube, etc. Platforme în care ne regăsim și totodată ne pierdem. În 2021, chiar dacă am mai vorbit cu el între timp, l-am regăsit pe MeHigh într-un articol pe blogul lui despre pescuitul la rechin. Iar mi-a reamestecat gândurile. L-am rugat să ne facă o traducere în română și cam asta a ieșit. Enjoy!

Vânătoarea Bestiei Plajei de Est

În ciuda aparențelor, este perfect logic de ce stau în pielea goală în garaj la ora 12 noaptea, miercuri, doar cu o jachetă militară pe umeri: “Vânez Bestia Plajei de Est!” Trebuie să înțelegeți că dincolo de surealismul, demența, am putea zice, situației, există o metodă, un raționament… un plan! Sau, cel puțin, o scuză.

Totul a început acum câteva zile, când Știrile au fost inundate de interviuri cu martorii supraviețuiori ai întâlnirii cu Bestia. Bestia Plajei de Est. Terifiantă experiență…pentru ei. Zguduitor! „Trebuiau luate măsuri drastice. Urgente!” Deci, plaja a fost închisă. Autoritățile și-au făcut publică îngrijorarea. Comunitatea aferentă a intrat într-o panică latentă, specifica vilelor cu vedere la mare. O mână de cetățeni conștiincioși și-au început rondurile, patrulând pe nisipul cald și atenționând potențialele victime de primejdia care pândește dincolo de mătasea albastră a valurilor ce mângâie plaja. Eu… eu însă eram în al nouălea cer.

Nimic nu putea rezona în ființa mea asemeni proximității Bestiei; pentru că asta însemnă un cocktail emoțional asimilat instantaneu și la un volum nebunesc, o doză serioasă de adrenalină – unul dintre drogurile mele preferate – arzându-mi în vene în puseuri electrice. Realitatea poate fi trăită la diferite nivele de materializare a intențiilor, practic jocuri diferite; sau mai bine zis diferite nivele ale aceluiași joc. La nivelul unde joc eu, adrenalina este nu doar un viciu, ci o necesitate. Fără ea aș pierde tensiunea necesară unei reacții precise și hotărâtoare, lucru fatal în apele zbuciumate în care mă scald.

Marele Sfârșit!

Sigur, mulți dintre voi vor considera asta drept o problemă psihică, o dereglare intelectuală, și s-ar putea să aibă dreptate, pentru că „jocul” ăsta al meu se termina cu… și în… Marele Sfârșit!

Hai că nu am să vă întreb acum unde credeți voi că duce jocul vostru, pentru a nu divaga prea tare de la subiect. Din punctul meu vedere însă, riscul merită! Pentru că atunci când scapi cu viață, recompensa este uriașă. Și mă refer aici la o recompensă în valori relevante vieții, nu neapărat bani! Ca să fiu mai puțin criptic, este vorba de încredere în sine, dragoste de viață, optimism, inteligență… valori umane perene, nu doar uneltele negoțului menit să umple ghiolbanul.

Dupa cum spuneam, știrile cu pricina au provocat în mine o reacție atipică pentru orice membru al comunității cu pricina: cântând, am început să îmi pregătesc sculele de vânătoare! Ajungem imediat și la faza cu pielea goală, aveți puțintică răbdare! Entuziasmat, dar atent la fiecare detaliu, debordând de energie, în timp ce-mi ungeam sculele, eliminând orice scârțâit cât de mic, încercând de nenumarate ori punctele cele mai slabe ale monturii, îmi pregăteam „armele”, pentru că din acel moment, în mod oficial, eram angajat în: “Vânătoarea Bestiei Plajei de Est!”. Viața avea din nou nivelul de nebunie necesar.

Arma de bătaie, un „overhead 8000 wide” armat cu un textil de 150lbs, terminat în 100 de metri de monofilament cu aceleași specificații – pentru elasticitatea necesară bătăliei cu bestia – sclipea auriu, flămând pentru senzații tari. Atent, am verificat fiecare rulment de ghidaj de pe bota capabilă să oprească orice monstruleț ascuns în apele Pacificului. O partidă reușită este fructificarea pregătirilor asidue, premergătoare luptei cu „bestia”. Montura, inventată de subsemnat, este rezultatul anilor de experiență în domeniu, și mai ales al eșecurilor de a opri „the Motherships” care odată pornite înspre larg, nu au mai putut fi oprite. Problema esențială, a fost întodeauna partea finală a luptei atunci când bestia ajungând în surf, cu dorsala tăind suprafața apei, era absolut imposibil de adus la mal.

Doug, un nebun frumos al anilor 90’ împreună cu care am inventat, practic, acest sport – sau nebunie, îi puteți spune cum vreți – folosea corzi de alpinism armate cu cange, scripeți sau winch-ul de la mașină pentru a-i scoate afară. Dar asta înseamnă să-i omori. Pescuind pe plajele din Australia, el nu se gândea la partenerii de „dans”. Pentru el erau doar „man eaters”. Eu, în schimb, îi iubesc prea tare pentru a le face așa ceva. În plus, diferența dintre frumusețea animalului viu și hidosenia cadavrului este colosală. Așa că a trebuit să găsesc soluții.

Înaintașul de oțel, armat cu un cârlig de 20/0, l-am urmat de un „Big Game Fishing leader” de 500lbs, lung de vre-o 10 metri, pe care, intrând în apă până la brâu, îl apuc și scot bestia din elementul ei, pentru a duce la sfârșit lupta și monstrulețul la poze – juvelnicul sportivului… sau nebunului, e doar o problemă de perspective. Folosesc termenul de „bestie” în cel mai pozitiv mod posibil, gândindu-mă la Jordan Peterson și „inner monster”-ul cu care definește el natura umană. Cei care pot iubi doar creaturile neajutorate, pierd din posibila relație cu un animal periculos exact chintesența contactului nostru cu exteriorul… chintesența vieții… întelegerea ei. Cu alte cuvinte, nu trebuie să-i romantizez pentru a-i iubi! Îi iubesc așa cum sunt: niște ucigași perfecți.

Îmi cunosc rechinii!

Le cunosc mecanismele interioare și felul cum gândesc, le înțeleg comportamentul și le știu stimulii.

Le-am experimentat pielea abrazivă și forța colosală, viața și moartea. Divagând puțin de la subiect, dar apropos de înaintașul big game fishing, aș vrea să vă relatez o mică întâmplare. La un moment dat, în ultima fază a luptei, aflat în apă până la brâu, la vre-o doi metri de partea letală a bestiei, ne ia un val pe amândoi și ne poartă câtiva pași. Regăsesc nisipul cu picioarele și recalculez situația, pentru că, evident, pierdusem controlul. Firul era moale în mâna mea, iar bestia – de vre-o două ori cât mine – recalculează și ea modul de abordare al interacțiunii cu mine. Rolurile deveniseră brusc ambigue, iar demarcația până atunci clară dintre prada și prădător se pierduse. Dintr-o poziție paralelă mie, monstrulețul virează cu ondulări aproape imperceptibile, îndreptându-și cutia cu scule spre subsemnatul. Calculatorul lui de bord își schimbase strategia.

But in the end it doesn’t even matter

M-a salvat nebunia… și adrenalina despre care vorbeam mai sus. Adicătelea, ambele.

În momentul acela, rechinul avea azimutul deja fixat spre părțile cărnoase ale românului. Poate puțin în unghi, dar continuându-și mișcarea. Postura asta de șaorma cu de toate nu pot să spun că mi-a tihnit teribil! Așa că am întins firul – nu cred că mai erau mai mult de doi metri rămași între noi – și smucind una zdravănă, am început să-l trag spre mal: „Vino, prietene…!” În umbra lui Marin Moraru, bestia s-a întors spre larg, oferindu-mi un final de luptă demn de un apex predator. Un om „normal” ar fi fugit spre mal. Prin apă. Prin apa bestiei. Șanse de supraviețuire: zero. Dar să revenim la prezent, Vânez Bestia Plajei de Est! În pielea goală, în garaj… pe întuneric.

În seara asta am ajuns pe plajă la asfințit, în momentul magic în care se întoarce fluxul, așa că nu a trebuit să înot mult cu momeala. Trucul ăsta nu se învechește niciodată! Să înoți cu o jumătate de ton sângerând prin apa lor. Ca să ridic nivelul politic al experienței, fredonez faimoasele acorduri din „Jaws”: „Daaaadam… daaaadam… dada-dada, dam-dam-dam-dam… dadaaaaaaa, damdam…”. Apa de sub mine se deschide în posibilități piscatoriale monstruoase și posibilități de a-ți pierde viața pe măsură. „I bloody love it!!!” gândesc în engleză. Piele de cocoș – de găină să aibă alții!

Mă întorc la botă și Răzvan mă primește scoțând sticla de cocktail făcut de acasă, inventat special pentru ocazie și numit pe măsură: „sharknight.” E un mix de lichior de nuci, rom, L&P – un suc neozeelandez din lămâie și paeroa – și lămâie proaspăt stoarsă. Genial! Ud, experimentând lăsarea întunericului și a răcorii aferente, puțin atins de cantitatea bărbătească de alcool a mixului remarc: “Confortul ne ucide viața. Univers 25! Ne plac mâncarea pișcăreață, tatuajele și găurile-n buric… ar trebui să învățăm să ne placă și stresul!”

Jaws

Apa oceanului e caldă, moale și amară, spălându-ne picioarele. Moment magic: vânăm Bestia!

Pentru o oră continuăm să filosofăm sub stele, pe plaja pustie, eu dârdâind între gurile de licoare. Când văd firul burtit e târziu și intru în panică. „Oare de când e așa?” Ridic manivela frânei și mulinez atent… și mulinez… și mulinez. Pupilele mi se măresc și rânjetul îmi apare pe bot. Esti acolo! Îmi pun hamul – trebuie să lupți cu tot corpul în bătăliile astea – și explodez în acțiune.

Mulinând ca apucatul fug în spate și când cred că firul s-a întins, întep violent. Când înțepi la plutică e altceva! Obișnuiam să împing mânerul în jos, pentru ca spițul să se arcuiască în sus și să înfigă „surpriza”. Aici înțepatul e mult mai fizic, deci smucesc bota grea cu toată forța în sus, accelerând în marșarier. Picioarele mi se împiedică în nisip, fac o Tzukahara și un dublu Tuluk cu cădere în cur, plin de nisip, cu firul… tot moale. Direcția liniei s-a schimbat cu 45 de grade. Asta înseamnă că momeala s-a mutat vre-o o sută de metri în fața mea. Dar la ea nu e nimeni. Scot afară. Tonul a dispărut din cârlig. Bestia mestecă pe undeva în adâncimile întunecoase ale Pacificului.

Plin de electricitatea contactului cu Bestia, îmi iau la revedere de la Răzvan, intru în mașina și conduc spre casă. Ud. Tremurând. Pantalonii de jeans tăiați cu care am înotat s-au transformat într-un fel de ciment rece ca gheața, zgâriîndu-mi oole, iar tremuratul a devenit violent. Mașina nu apucă să se încălzească până ajung acasă. Îmi așez sculele în garaj cu grijă, îmi dau jos țoalele ude, luându-mi pe umeri singura haină pe care o găsesc la îndemână – o cămașă de armată.

Arde, uite cum arde…

Mă pun la un joint pe canapea, rânjind în întuneric – nu aprind lumina pentru că nu am de ce.

Sunt fericit pentru că și mâine e o zi; una nouă, în care am să…

...Vânez Bestia Plajei de Est!

Mihai Balais “MeHigh” – decembrie 2021

Va urma…

https://www.sapience.co.nz/