În căutarea Râului Alb, Acheloos, Grecia | Râuri de poveste

Așa cum v-am promis, continuăm seria Râuri de poveste cu Acheloos din Grecia. Un râu superb, viu, dintr-o lume unde apa curge încă printre povești și legende, printre oameni și timp. Unul dintre cele mai frumoase râuri pe care am pescuit vreodată.

Cum am ajuns să pescuiesc acolo? Simplu. Cu ajutorul lui Cătălin D. Constantin, care anul acesta m-a rugat să-l ajut cu ideea și montajul unui film de promovare pentru expoziția Beyond Yesterday, o călătorie antropologică prin Balcani, pe urmele fraților Manakia, la 1900.

În timp ce analizam cadrele filmate cu drona, am văzut râul Acheloos. Alb și verde, șerpuind printre munții Pindului, într-o lumină care părea ireală. Și i-am spus lui Cătălin: acolo vreau neapărat să merg la pescuit. Așa a început totul. Și am fost de două ori anul acesta. În continuarea ideii River. Vă mai amintiți de povestea noastră?

Dar despre pescuit o să vă povestesc mai târziu. Sunt mai multe episoade. Vă spun doar că am coborât râul de la izvoarele din Pind până la Marea Ionică. Am prins păstrăv și clean nativi, mreană, seabass. Iar în mare, hrănită tot din apele Acheloosului, seabass din nou, ton, amberjack, dentex, barracuda, perca, scorpie de mare și alte specii cu nume de legendă.

Lui Cătălin îi mulțumesc din nou pentru tot: pentru informații, pentru prietenie, pentru ideea care a legat râurile noastre. L-am rugat să ne scrie despre experiența lui, ca om fain ce este și antropolog de renume, pe cursul râului Acheloos din Grecia.

Râul Acheloos, între mit, iarbă de păscut și vorbe uitate by Cătălin D. Constantin

Al doilea râu ca mărime al Greciei. Izvorăște din legende antice. Achelous, zeul apelor, fiul lui Oceanus și Tethys, își schimba mereu înfățișarea, când șarpe, când taur, când om, așa cum râul își schimbă albia și vuietul. A dorit-o pe frumoasa Deianeira, iubită și de Herakle. Cei doi s-au înfruntat, iar puterea zeului-râu a fost învinsă. Din cornul pe care Herakle i l-a smuls zeului s-a născut cornul abundenței, umplut de nimfe cu fructe și flori. De atunci, râul nu curge prin Grecia ca apă. Curge ca o legendă, purtând în undele sale forța belșugului și a forței originare. Apele primordiale, apele rituale, apele sacre.

Aspropotamos, râul alb al vlahilor din Pind

Râul Acheloos. Așa apare și astăzi pe hartă, dar locuitorii de pe malurile lui îi spun Aspropotamos, adică râul alb. Și mai are un nume, în limba muntenilor din satele rare care sunt împrăștiate de-a lungul cursului său de peste 200 de kilometri. Arâul albu. Și la izvoare, și spre vărsare, satele de pe valea Acheloos sunt populate de aromâni, de vlahi, vlahos cum le spun grecii. Păstori transhumanți dintotdeauna. Munteni cu viață aspră, mereu pe drumuri, cu istorie nescrisă, doar povestită prin viu grai. Un grai, astăzi, pe cale de dispariție și care are căldura limbilor nescrise, dar deprinse, din copilărie, de la bunica. Căldura și firescul suprem al limbilor nemodelate de școală și reguli gramaticale.

Izvoarele din Tzumerka și legendele lacului Verliga

Izvoarele reale se află în Masivul Tzumerka (cunoscut și sub numele Lakmos), undeva la sud de Metsovo/Aminciu, cea mai mare dintre așezările aromânilor din Grecia, un loc unde aș reveni oricând, de oricâte ori. Izvoarele reale sunt la fel de misterioase ca izvoarele legendare. Un lac alpin, cu nume straniu – Verliga, dă naștere râului mitic. Apoi firul de apă șerpuiește ca un dragon, intră în pământ și iese iar la suprafață. Vlahii locului povestesc că acolo, la izvoare, e cea mai bună iarbă de păscut pentru turmele lor și din laptele oilor care pasc acolo se face cea mai bună feta. De aici, până la povești de lupte și crime nu e un pas prea mare. Reîntorși cu turmele prin mai, de la câmpie, pentru a-și petrece vara în munți, acasă, păstorii vlahi se luptau pentru cine să ocupe cu turmele zona de lângă lacul Verliga. Cândva, pentru a pune capăt luptelor și urii, au decis un ritual secret care însemna că păcurarii trag la sorți cine petrece locul de văratic la Verliga. În limba lor, verliga/vîrliga înseamnă împrejur.

Haliki și Xristos, aromânul cu barul „La Verliga”

Am nenumărate povești despre oamenii din satele vlahilor, Vlahohoria, cum le numesc grecii. La Haliki , primul sat de după izvoare, am nimerit acum un deceniu, într-un februarie cu multă zăpadă. Erau doar trei locuitori și un vânător și am trăit, într-o cabană, o seară misterioasă ca într-un film englezesc în timp ce afară ningea mult, de credeam că vom petrece măcar o lună la Haliki. L-am cunoscut acolo pe Xristos, un aromân înalt, care are cel mai frumos bar din lume în pustietatea dintre munți, numit La Verliga. Are și un radio, pentru vlahi, în graiul lor. Astăzi, suntem prieteni.

Kallarites și Syrako, satele bijutierilor din Pind

Peste culme, trecând prin pasul Baros, ajungi la Kallarites și Syrako. Satele legendare, de păstori, dar și de bijutieri. La Syrako/Sireacu în aromână, s-a țesut stofa pentru uniforma armatelor lui Napoleon, atunci când acesta a luptat în Rusia. Aromânii au inventat prima stofă impermeabilă din istorie, un amestec lână de oaie și păr de capră pentru a se proteja de vremea aspră din Pind. Iar de la Kallarites își trage originile familia Bulgari. La Kallarites l-am cunoscut și pe Napoleon, un mare personaj. Alt Napoleon.

Napoleon Zaglis și cafeneaua care a supraviețuit din 1840

Iarna, la Kalarites, abia dacă mai rămân zece oameni. Printre ei, Napoleon Zaglis, stăpânul cafenelei. A fost ani buni IT-ist la Atena, dar după moartea tatălui a simțit chemarea satului și, după un sfert de veac de viață urbană, s-a întors brusc acasă. A preluat „afacerea” familiei: o cafenea păstrată aproape neschimbată de la 1840, când a fost deschisă de stră-străbunicul său. Acesta o moștenise, la rândul lui, în 1860. Era păstor, dar și negustor de piei, cu un mic vaporaș care lega munții de Triest. Își trimisese fiul să învețe meseria de pantofar, însă soarta a răsturnat planurile: pirații au furat corabia, iar unul dintre cei șaisprezece fii ai săi a fugit cu bani de acasă pentru a-și răscumpăra dragostea. Nevoit să revină la sat, bunicul lui Napoleon a preluat cafeneaua și a încercat să deschidă un atelier de încălțăminte. Dar pantofii nu se vindeau: oamenii purtau tsarouhia, opinci tradiționale, trainice și simple. Cafeneaua a rămas, a trecut prin generații și a salvat familia.

Vara păstorilor și ritmul transhumanței

Vara, satele din Pind prind viață. Casele părăsite peste iarnă se redeschid, iar ulițele se umplu de oameni. Despre acest ciclu al vieții păstorilor scria încă din 1942 Theodor Capidan: „Viaţa păstorilor macedoromâni se desfășoară între munte și șes. Vara, din aprilie până în octombrie, petrec la văratec, pe înălțimile munților; iarna, din octombrie până în primele zile de primăvară, la șes. Sunt atât de obișnuiți cu aceste mișcări periodice, încât există sate românești ai căror locuitori, chiar dacă nu mai sunt păstori, tot nu rămân să ierneze în așezările lor de munte. Toamna pleacă la câmpie, ca păstorii nomazi, lăsând în urmă doar câteva familii care să păzească satul.”

O lume veche, nomadă, dar cultivată

Greu de imaginat astăzi cât de contradictorie era această lume veche a vlahilor: izolată la capăt de drum, cu cărări înguste abia încăpând un șir de cai, dar mereu în mișcare. O comunitate care, deși cutreiera, rămânea conservatoare, cu legi stricte respectate de toți, căci altfel s-ar fi risipit. Oameni care vorbeau mai multe limbi, negociau cu negustori străini, ascultau slujba în greacă, dar acasă, în familie, adesea pe drum, vorbeau aromâna. Femei lăsate jumătate de an singure, ducând casa și copiii cu o forță aproape bărbătească, păstrând ritualuri arhaice, magice, dar fără niciun drept. Și, totuși, bărbați care citeau ziarele mari ale Europei și își adunau în case biblioteci. O lume care făurea decorații aurite pentru pistoalele albanezilor, coșea broderii fine pentru toate popoarele Balcanilor, dar alegea pentru sine un port simplu.

Aromânii între tradiție, rafinament și uitare

Aromânii au fost o comunitate tradițională, dar din toate punctele de vedere una atipică. Nomazi, într-o Europă a satelor statornice. Și totuși, nu singuri: din Caucaz până în Scoția, din Scandinavia până în Peninsula Iberică, păstorii au urcat și coborât munții după același ritm străvechi. Antropologii au coborât firul acestui obicei până în zorii neoliticului, când scrisul nu exista, roata olarului nu fusese încă descoperită, iar zeii erau încă forțe ale naturii. Transhumanța păstrează până astăzi fragmente din acea religie arhaică. Dar aromânii rămân aparte: niciuna dintre comunitățile nomade ale Europei nu a cunoscut un asemenea rafinament cultural și o asemenea implicare istorică. Din păstori rătăcitori, s-au ridicat negustori de succes, aurari, medici renumiți, cărturari și președinți de academii, prim-miniștri și patriarhi, finanțatori ai primelor Jocuri Olimpice și ai școlilor din Atena, pionieri ai cinematografiei balcanice.

Poate că asta arată că, în adânc, cultura păstorilor nu era rudimentară, era doar în așteptare. A trebuit să împrumute limba altora pentru a se putea exprima. Între ritmul vechi al transhumanței și strălucirea lor în istorie rămâne o contradicție pe care modernitatea nu are răbdare s-o înțeleagă. Irina Nicolau spunea frumos: „Aromânii au strălucit uluitor în noaptea Evului Mediu, pentru a intra în conul de umbră al Prezentului.”

Satele aromâne de la vărsarea Acheloosului

Mai jos, spre vărsare, acolo unde Acheloos își încheie drumul în mare, se află alte sate aromânești, mai puțin cunoscute, dar păstrând același fir de tradiție. În regiunea Agrinio, la poalele munților, întâlnești comunități aromâne la Stratos, de pildă. La vest, în apropierea Missolonghiului și a lagunelor sale, sunt așezări mici unde dialectul aromân se mai aude la mesele de familie sau în poveștile bătrânilor. Mai departe, spre vărsare, în Etolia-Acarnania, câteva sate răzlețe poartă încă amprenta unei prezențe aromâne discrete, dar încă vie. Aici, la marginea râului, limba se amestecă și se transformă, dând naștere la variante locale care par mai degrabă cântece decât grai.

Simbolurile Râului Alb în covoarele vlahilor

Îmi plac covoarele vechi, kilimurile. Pe ele, în tot Orientul și în Balcani, apar semne misterioase, forme geometrizate care povestesc fără cuvinte: spirale care închipuie apele, romburi care poartă în ele ochiul ocrotitor, linii frânte care desenează drumurile păstorilor, coarne de berbeci. De cele multe ori, țesătoarele nu mai știu ce spun aceste semne, le repetă pentru că așa le-au moștenit, iar etnografii încearcă să recompună sensuri pierdute. Țesătoarele nu au prins în lână conturul geografic al apei, au prins esența ei mitică. Nu au redat geografia râului, au păstrat memoria lui. L-au transformat într-un semn care concentrează mituri și existențe, păstrat în lână ca o poveste fără cuvinte. Astfel, Râul Alb devine axă a universului, un axis mundi ce leagă pământul de cer și trecutul de viitor, curgând în același timp prin istorie și prin vis. Desenul din covor e dovada ajunsă până la noi că nu arta modernă a inventat abstractul.

Metsovo, locul unde poveștile se țes în lână

Dar la Metsovo, capitala neoficială a aromânilor din Grecia, poveștile geometrice nu s-au stins. Covoarele de acolo vorbesc încă. Printre modele, se află unul straniu și tulburător de abstract, reprezentând Râul Alb. În țesătura aceea, râul devine mai mult decât apă: e drum, e destin, este firul vieții. Pentru unii e un semn de fertilitate, pentru alții o graniță între lumi. În toate aceste interpretări, însă, rămâne vie amintirea unui râu care a hrănit păstorii, a despărțit teritorii, a inspirat legende. Metsovo e un caz unic: aici, geometria simbolică nu s-a pierdut ca în alte locuri. Poveștile s-au ținut de viața oamenilor, s-au transmis ca o cântare mută, țesută odată cu lâna. În covoarele vlahilor, Arâul Albu continuă să curgă ca un simbol, ca o amintire țesută, ca un mit păstrat de femeile care răsucesc firul.

Între pescuit și antropologie, o poveste despre apele primordiale

Despre Arâul Albu și despre cei care trăiesc pe malurile lui aș putea scrie nu doar un articol, ci o carte întreagă. Poate chiar mai multe. Dar Andy mi-a dat alt gând pentru viitor: o poveste între pescuit și antropologie. Mi se pare o idee irezistibilă. În căutarea apelor primordiale, ascultând oamenii locului într-o limbă rară, dar încă vie, ca un ecou al râului care leagă lumi.

Nu rata următoarele povești de pescuit de pe râul Acheloos din Grecia. Din munți. De pe râu. De pe lacuri. De la vărsare. Din mare.
Scriem, citim, curgem împreună.
Pentru că noi, oamenii, suntem biblioteci.
Noi, oamenii, strângem și dăm mai departe povești.
Va urma.